Se pare că Libiu Mateescu, fost fecior de casă a lui Vasile Bran și o periodă vag prieten cu Scripcaru, ulterior iubitor de banii lui Căncescu, acum detractor al primului citat și al ultimului, fost politician de ocazie și jurnalist de circumstanță, a descoperit recent o nouă vocație: aceea de a scrie pamflete lungi, greoaie și pline de resentimente la adresa mea.
Când să mai scriu un text despre ciordelile imobiliare ale lui Scripcaru, mă denatură din discurs unul din noii ,,limbrici intelectuali” cum ar spune Ludo, în cartea sa ,,Starea de Asediu”, recte Libiu Mateescu.
Stimabile eșuat în ambele sisteme atunci când îți construiești cariera pe minciuna previzibilă, rezultatul nu e nici politică de parvenit, nici jurnalism de conjunctură, ci doar o carieiră mirobolantă care are un defect: nu există.
Într-un text postat pe argumentul.ro, domnul Mateescu își revarsă frustrarea către mine, încercând să-și mascheze lipsa de substanță cu fraze baroce și insulte șchioape. Îmi pocește numele, normal căci și eu am ironizat numele său numindu-l ,,Limbiu”, dar jalnic îmi inventează „orientări” politice, atâta timp cât el a fost politician și o scurtă perioadă prefect de Brașov, și mă transformă în țap ispășitor – că tot am barbă – pentru propria-i irelevanță actuală.
Diferența dintre noi e simplă: eu am o carieră sper decentă în presă, el are un trecut ratat în politică și o prezentă jalnică în promovarea pseudo-jurnalismului .
Dacă Scripcaru, după ce a devenit satrap de Brașov, în 2004 l-a trimis acasă din zona politică pe numitul Mateescu cu coada între picioare, acum acesta din urmă încearcă să se reinventeze ca și critic ce are nuanța moale a scriiturii în speranța ca fostul lui șef să îl reia în grații. Dar tot ce reușește eșuatul este să dovedească faptului că frustrările personale nu se transformă în pamfelt decent oricât s-ar strădui și nici nici nu pot aduce ciozvârte aruncate de Scripcaru.
Mateescule, tristule, ăsta din urmă, Scripcaru are o nouă echipă de lingăi. Târziu, foarte târziu ai decis să te te întorci la masa șpăgii…
În rest, ce pot să spun: nu-i pot răpi singura plăcere care ia mai rămas: aceea de a scrie texte pline de ură la adresa mea, dar pe care să și le citească singur, ca să-și aducă aminte că încă mai există în iluzia importanței lui irelevante.
Iulian Rinder
