Venit din lumea ,,Ciocoilor vechi”, noul Dinu Păturică nu mai are începuturi umile de slugă, ci direct aroganța unui manager de patrimoniu. Are funcție, parafă și convingerea fermă că istoria începe cu el și se termină unde îi convine. Când a văzut picturi vechi de două sute de ani, n-a văzut artă, ci straturi inutile. Le-a tratat cu șpaclu, ca pe o greșeală de zugrav prost. Restaurarea, în viziunea lui, înseamnă să cureți trecutul până rămâne prezentul gol.
În muzeul lui Dinu, banii intră discret, ies misterios și nu lasă urme. Vizitatorii sunt numărați „din ochi”, biletele nu au numere – că numerele creează obligații –, iar numerarul circulă din mână în mână ca o icoană apocrifă: se pupă, dar nu se consemnează. Chitanța este o superstiție contabilă, bună pentru fraieri și controale.
Pentru gestiune, Dinu a inventat soluția modernă: voluntarul cu atribuții economice. Nu-l plătești, nu-l înregistrezi, dar îl pui să taie bilete și să vândă suveniruri. Muncă sfântă, neîntinată de Codul muncii. Iar dacă cineva întreabă de legalitate, i se explică repede că „la muzeu e alt spirit”.
Angajații? Unii sunt atât de eficienți încât nici nu trebuie să vină la muncă. Sunt plătiți pentru prezență metafizică. Alții, mai nefericiți, vin zilnic ani la rând, fără concediu, fără repaus, fără cârtire. Când, totuși, unul îndrăznește să observe că legea nu e o frescă de răzuit, Dinu reacționează elegant: îl scoate din fața publicului, ca pe un exponat care strică narațiunea.
Hârtiile sunt dușmanul lui Dinu Păturică. Ele țin minte. Așa că dispar. Cotoare de bilete, evidențe, urme – toate ajung la coș, unde istoria e reciclată. Dacă cineva, din exces de conștiință, le strânge ca să nu fie distruse complet, Dinu devine brusc suspicios: „De ce păstrezi trecutul?” – întrebare profund păturicească.
Când apar vorbele mari – Parchet, ANAF, ITM, Curtea de Conturi – Dinu nu se sperie. El știe că totul e „în curs de clarificare”. Dosarele sunt „in rem”, adică despre nimeni și toată lumea. Până una-alta, el continuă să vorbească despre „misiune culturală”, în timp ce cultura e decapată, numerarul evaporat și oamenii rearanjați ca piesele de mobilier.
Dinu Păturică modern nu fură cu sacul și nu lovește cu biciul. El manageriază. Distruge cu șpaclu, încasează fără urme, pedepsește cu organigrama și se spală pe mâini cu „proceduri”. Iar dacă, într-o zi, zidurile încep să vorbească, el va fi sincer surprins: „Cum adică? Eu doar am renovat.”
Dinu Păturică nu se teme nici de lege, nici de istorie. Frescele râd, hârtiile dispar, voluntarii vând bilete ca într-o liturghie secretă, iar medalionul de 3000€ strălucește ca un far moral.
Dar există o lege mai veche decât toate legile lumii: judecata lui Iuda. Și, când va veni clipa, nu va fi vorba de milă, nu va fi vorba de justificări administrative sau distincții cu bani. Va fi vorba de: „Cui ai vândut trecutul și pe câți bani ai făcut-o?”
Și atunci, între șpaclu și parafă, între biserică și muzeu, între „distincție” și realitate, Dinu va înțelege că niciun medalion nu ține loc de conștiință, iar Iuda… nu uită niciodată.
I.R.
