Autorul acestui articol este Mădălin Sârbu, doctor în filosofie și este un jurnalist și analist politic român, stabilit la Bruxelles. Este vicepreședinte al Institutului de Cercetare în Marketing Politic și Studii Strategice (IRPMSS) și consultant senior la SMART Event Marketing. Activitatea sa se concentrează pe politica europeană, comunicarea strategică și afacerile publice.
Articolul se numește ,,Într-o regiune tăcută, Orbán umple golul”. Cităm:
Recenta vizită a lui Viktor Orbán în Statele Unite a oferit mult mai mult decât o coregrafie diplomatică. A reafirmat o realitate care a devenit din ce în ce mai vizibilă: Ungaria a dezvoltat o doctrină de politică externă coerentă, una care oferă Budapestei mai multă influență. Fie că este aplaudată sau criticată, mesajul Ungariei este clar, iar într-un moment în care politica europeană este marcată de ezitare, claritatea a devenit o formă de putere.
Ceea ce continuă să-l distingă pe Orbán de mulți lideri europeni este disponibilitatea sa de a vorbi deschis despre ceea ce alții doar sugerează. Încă din primele săptămâni ale războiului din Ucraina, Orbán a insistat că Europa are nevoie de o strategie de pace realistă. Cu mult înainte ca termeni precum „răbdare strategică” sau „rezultat negociat” să intre în dezbaterea europeană, Orbán a avertizat că o mentalitate de „război permanent” riscă să erodeze stabilitatea pe termen lung a Europei. La acea vreme, a fost criticat; acum, multe dintre argumentele pe care le-a adus câștigă teren în cercurile politice europene.
Poziția lui Orbán privind pacea nu este improvizație. Este înrădăcinată în identitatea geopolitică a Ungariei. Pentru el, interesul național nu este un slogan, ci o practică. Securitatea Ungariei depinde de granițe clare, continuitate culturală și autonomie energetică – obiective care nu pot fi asigurate dacă regiunea rămâne blocată într-un conflict deschis. Politica externă rezultată îmbină realismul cu convingerea, remarcându-se într-un mediu european în care mulți lideri vorbesc într-un limbaj prudent, birocratic.
Această claritate i-a adus lui Orbán un public distinct la Washington. Conservatorii americani consideră din ce în ce mai mult Ungaria un exemplu de suveranitate împodobită. Aceștia au recunoscut ceva rar în politica contemporană: un lider care operează pe baza unei doctrine, mai degrabă decât să reacționeze la evenimente. Scepticismul său timpuriu față de o strategie de război nedefinită în Ucraina și insistența sa că Europa trebuie să gândească în termeni geografici, nu ideologici, rezonează acum în grupurile de experți și în spatele ușilor închise, printre diplomații care recunosc în liniște că „maximalismul victoriei” nu a fost niciodată pe deplin credibil.
Dacă Ungaria oferă claritate strategică, România se situează la celălalt capăt al spectrului regional. Prin dimensiune, geografie și relevanță strategică, România ar trebui să fie una dintre vocile definitorii ale flancului estic al Europei. Cu toate acestea, politica sa externă rămâne remarcabil de reținută. Bucureștiul este meticulos, de încredere și aproape complet tăcut. Se aliniază cu aliații, dar rareori influențează decizia. Participă la fiecare forum, dar rareori propune ceva nou. Susține inițiativele, dar ezită să le conducă.
În ciuda provocărilor interne, alte țări articulează identități strategice mai clare. Polonia continuă să se pronunțe ferm în privința apărării și descurajării. Republica Cehă proiectează o poziție pro-occidentală stabilă. Slovacia produce idei distincte despre Ucraina, energie și reforma UE. România, prin contrast, rămâne singurul stat major al cărui profil strategic este definit mai mult prin absență decât prin afirmare.
Această reticență devine costisitoare. Războiul din Ucraina a repoziționat centrul de greutate strategic al Europei. Stabilitatea Mării Negre, traiectoria Moldovei, postura NATO și viitoarele eforturi de reconstrucție depind toate de geografia României. Și totuși, clasa politică de la București tratează politica externă ca pe o chestiune de administrație mai degrabă decât de strategie, de management tehnic mai degrabă decât de gândire pe termen lung. România nu are narațiunea și încrederea necesare pentru a transforma aceste atuuri în influență și relevanță.
În timp ce România este ascultătoare, Ungaria umple vidul regional nu pentru că este cel mai puternic stat, ci pentru că are încrederea să vorbească atunci când alții ezită. Indiferent dacă cineva este de acord cu pozițiile lui Orbán sau nu, acestea există în mod clar și consecvent. Pozițiile României, atunci când sunt vizibile, tind să semene cu comentarii la deciziile luate în alte părți. Problema nu este capacitatea, ci reticența: o ezitare de a transforma punctele forte structurale în greutate diplomatică.
În acest context, asertivitatea lui Orbán este remarcabilă nu doar prin conținut, ci și prin raritatea sa. El înțelege că influența în Europa aparține celor care articulează idei, nu celor care așteaptă consensul.
Următorul deceniu va fi decisiv pentru Europa Centrală și de Est. Cei care definesc limbajul securității, păcii și suveranității vor modela arhitectura politică a regiunii. Și este evident că Viktor Orbán a ales deja să fie unul dintre arhitecți.”
