Javier Villamor spune că protestul aprig al fermierilor și producătorilor de animale de la Bruxelles a avut un rezultat neașteptat: o amânare de ultim moment a acordului UE-Mercosur.
Bruxelles-ul s-a trezit joi învăluit în fum, sirene și vuiet de tractoare. Cartierul European – inima administrativă a Uniunii – s-a transformat timp de ore într-un adevărat câmp de luptă. Grenade fumigene, șarjele poliției și punctele de acces blocate au definit o zi în care peisajul european a decis să se facă auzit prin forță, epuizat de avertismente ignorate și promisiuni amânate la nesfârșit.
Ceea ce a umplut aerul nu a fost doar un alt protest sectorial, ci frustrarea acumulată față de o clasă birocratică care vorbește la nesfârșit și oferă puțin. Violența – crescândă, incontestabilă și profund inconfortabilă – nu a apărut de nicăieri. Este simptomul vizibil al unei fracturi politice pe care Bruxelles-ul a refuzat ani de zile să o confrunte.
Protestul nu a avut loc în vid. A coincis – nicidecum întâmplător – cu încă o amânare de ultim moment a acordului UE-Mercosur, un acord comercial care este în negocieri de 25 de ani și care, încă o dată, nu a reușit să ajungă la o concluzie. Italia, sub presiunea puternică din partea sectorului agricol, a forțat amânarea și a lăsat acordul în suspensie politică, întărind un adevăr incomod: Mercosur nu s-a bucurat niciodată de un sprijin larg sau autentic în toate națiunile Europei. Încă de la început, a fost un proiect de sus în jos, condus de birouri, comisii și summituri, mai degrabă decât de parlamentele naționale sau de un consens social solid.
Bruxelles-ul continuă să vorbească despre „lanțuri de aprovizionare sigure”, „reziliență strategică” și „autonomie”. Dar dacă ieșim din instituții și îi ascultăm pe cei care lucrează pământul, rezultă o concluzie cu totul diferită: singurul lucru care pare să conteze cel mai puțin în practică este asigurarea a ceea ce nicio suveranitate nu poate exista fără – alimentele.
Pe măsură ce Uniunea Europeană își accelerează retorica privind reînarmarea, planificarea industrială și scenariile de conflict, pare să uite o lecție fundamentală a istoriei: în orice criză – și mai ales în război – oamenii trebuie să mănânce. Nu poate exista o apărare europeană credibilă dacă mediul rural este sufocat, dacă producția internă este înlocuită cu importuri supuse unor standarde diferite sau dacă fermierii sunt tratați ca un inconvenient ideologic, mai degrabă decât ca un atu strategic. Dimensiunea socială contează, de asemenea: dacă stabilitatea internă este obiectivul, transformarea alimentelor într-un lux este un punct de plecare periculos.
Acordul Mercosur surprinde aproape perfect această contradicție. Este prezentat ca un triumf geopolitic și comercial major, însă segmente largi ale societății îl văd ca pe o amenințare directă la adresa modelului agricol european. Nu doar din motive economice, ci și din motive culturale și sociale. Agricultura nu este o linie într-o foaie de calcul Excel; este teritoriu, comunitate și continuitate. Multe țări europene – Spania în special – s-au bucurat cândva de un grad ridicat de securitate alimentară, satisfăcând nevoile de bază cu relativă ușurință. Cineva a decis că și acest lucru trebuie să se schimbe.
Susținătorii acordului susțin că întârzierile repetate dăunează credibilității internaționale a Uniunii Europene. Poate. Dar întrebarea fundamentală este următoarea: ce credibilitate își păstrează o Uniune atunci când nu își poate alinia politica comercială cu supraviețuirea propriilor producători? Ce legitimitate are un proiect european atunci când acesta avansează doar prin ocolirea, diluarea sau neutralizarea rezistenței naționale?
Scenele din Bruxelles, cu grenade fumigene explodând în fața clădirilor care predică la nesfârșit dialogul, sustenabilitatea și participarea, au surprins momentul politic cu o claritate brutală. Acest conflict nu mai este doar tehnic sau comercial. Este politic. Și este social. Fiecare întârziere a Mercosur nu este o anomalie, ci o confirmare suplimentară a faptului că nu a existat niciodată un consens.
Bruxelles-ul ar putea continua să câștige timp, sperând că oboseala sau fragmentarea vor dezamorsa protestele. Însă ceea ce s-a întâmplat pe străzi sugerează contrariul: mediul rural și-a dat seama că, fără presiune, dispare din ecuație. Iar atunci când cei care produc alimente simt că nu mai au nimic de pierdut, stabilitatea politică nu mai poate fi considerată de la sine înțeleasă. Bruxelles-ul s-ar putea să-și fi găsit în sfârșit kriptonita – și este grăitor că aceasta provine din câmpuri.
Marea ironie este că, în numele viitorului, Uniunea Europeană neglijează cea mai fundamentală necesitate dintre toate. Securitatea energetică, apărarea comună, autonomia strategică – aceste concepte sunt repetate ca niște mantre. Dar fără securitatea alimentară, ele nu sunt decât o retorică goală.
Protestele de la Bruxelles nu au încetinit Mercosur din întâmplare. Au făcut-o pentru că au expus, în cel mai evident mod posibil, prăpastia dintre Europa reală și Europa concepută de sus. Și pentru că au readus pe ordinea de zi un adevăr inconfortabil: nu poți guverna la nesfârșit împotriva celor care susțin țara cu munca lor.
Fumul se va risipi. Tractoarele vor pleca. Dar problema va rămâne. Și va deveni din ce în ce mai greu de ignorat.
Javier Villamor este un jurnalist și analist spaniol. Cu sediul la Bruxelles, se ocupă de afacerile NATO și UE la europeanconservative.com. Javier are peste 17 ani de experiență în politica internațională, apărare și securitate. De asemenea, lucrează ca și consultant, oferind perspective strategice asupra afacerilor globale și dinamicii geopolitice.
