Adevărații eroi ai neamului nu mai poartă pelerine, ci conexiune la internet și aplicații de editat poze. În fiecare zi, feedback-ul de Facebook devine un altar al dăruirii de sine, unde anumiți bugetari, dar nu numai, coboară pe „frontul de luptă” dintre fișier și chitanțier dar sunt și mereu obosiți de plictiseala de rutină, lăsând în final lacrimi, epitete pompoase și clipuri video cu muzică dramatică de fundal.
Tragedia e enormă: a mai trecut o zi de muncă. O zi în care cetățeanul a fost servit – nu pentru că așa e fișa postului, ci printr-un act de grație divină și sacrificiu suprem.
De exemplu miniștrii demiși acum care lucrează cu jumătate de normă pe salarii babane, sporuri deșănțate și probabil șpăgi mascate dar serioase, dar cărora li se pare că sunt prea puțin apreciați de societate pentru efortul lor de a sta degeaba pe conducta banilor publici.
Unii parlamentari ce fac act în scârbă de prezență în primul for al țării și care stau pe Facebook non stop ca să ne explice ce bine intenționați sunt ei și ce proști suntem noi banalii cu drept de vot nu cu obligația de vot pentru ei.
Mai sunt producătorii de zgomot imbecil ce sunt cu republica procurorilor în gură, care consideră că dacă un personaj indezirabil pentru ei este acuzat trebuie lapidat în piața publică fără nici o sumară judecată și nu înțeleg rolul avocaților și mai ales al judecătorilor. Ei sunt subvenționați netransparent de ONG-uri dubioase. Asta în timp ce violatori, vânzători de droguri, tâlhari sau criminali zburdă liber prin societate pentru că inițial menționații nu sunt interesați de aceste rebuturi sociale.
Agentul care a aplicat o sancțiune rutieră nu și-a făcut pur și simplu datoria pe un salariu, sporuri și echipament plătite din bani publici; el a salvat ordinea mondială din mâinile haosului, iar asta merită cel puțin trei paragrafe pline de metafore despre „straja cetății” și „scutul din prima linie”.
Și cea mai jalnică subspecie dintre toți cei amintiți, mai jalnică decât cea a ,,IT-iștlor” sau a maneliștilor, este cea a cercopitecilor urlători din grotele de socializare, ziși și ,,influenceri.” Mai exact spus activiști neo-bolșevici calificați în nimic și pricepuți la orice. Niște zeități închipuite de mucava, robespierreni în atitudine și impotenți în gândirea critic rațională.
Dar…
Să ne imaginăm o secundă cum ar arăta lumea dacă acest virus al eroismului de rețea ar fi contagios:
Ora 06:00 – Doamna de la salubritate postează o poză cu mătura la răsărit: „În timp ce voi dormiți la căldură, eu înfrunt frunzele acestei cetăți nedrepte. Nu pentru glorie, ci pentru că trotuarul trebuie să respire. Unii ne judecă, dar noi suntem scutul tăcut împotriva resturilor menajere.”
Ora 14:30 – Casierul de la supermarket lansează o spovedanie tulburătoare: „A fost o zi grea pe frontul Casei 4. Am scanat 400 de coduri de bare și am privit în ochii obosiți ai clienților. Când am întrebat «Doriți pungă?», am simțit greutatea întregii națiuni pe umerii mei. Mi-am riscat spatele ridicând baxuri de apă pentru ca voi să aveți ce bea. Nu aștept mulțumiri, e doar vocația mea.”
Ora 16:45 – O asistentă medicală merge spre casă, Își spune : ,,azi am ajutat zeci de oameni, câțiva cu probleme grave. Am o leafă cam de căcat și nimeni nu mi-a oferit nici azi vreo ,,atenție”. Dar toți zic despre noi că suntem șpăgari. Asta este. Mâine o iau de la capăt. Sper să mai avem medicamente în spital. Dumnezeu cu mila căci guvernul este cu tăierile”
Ora 18:00 – Agentul de parcare scrie un eseu lacrimogen: „I-am ghidat doar din priviri. Câțiva centimetri mai la stânga și bara s-ar fi atins de stâlp. Am salvat o vopsea azi. Un act de dăruire necondiționată despre care presa nu va scrie niciodată.”
Ora 22- Un țăran: ,, Sunt treaz de la ora cinci. Am avut grijă de casă, de pământ, de animale. Sunt rupt de oboseală. Merg să mă culc. Iar nu-mi ridică nimeni o statuie”.
Absurd, nu-i așa?
În lumea reală, milioanele de oameni care țin societatea în picioare – de la șoferul de autobuz care te duce teafăr la muncă, până la instalatorul care intervine la miezul nopții – își fac treaba, își încasează salariul și pleacă acasă fără să reclame o statuie pe rețelele sociale.
Ei știu un adevăr simplu, uitat uneori prin birourile sau autospecialele statului: meseria pe care ți-ai ales-o de bunăvoie nu este un martiriu public, ci un contract de muncă cu societatea.
Nimeni nu te-a adus cu sila la examen, nimeni nu ți-a pus cătușe ca să semnezi încadrarea și nimeni nu te reține dacă presiunea fișei postului este prea mare. Poți renunța sau demisiona. Datoria se face în liniște, eficient și cu respect față de cel care îți plătește salariul. Dacă vrei recunoștință, oferă servicii impecabile.
Iar dacă simți totuși o nevoie irepresibilă de aplauze la fiecare sarcină îndeplinită… poate că rețelele sociale nu sunt locul unde trebuie să cauți validarea, ci un pic de decență profesională.
Iulian Rinder
